UmA /UmB Pa /pb

UmA ⁼ utilitatea marginală a bunului A; U_mB = utilitatea marginală a bunului B; Pa = preţul unitar al bunului A;

Pb ⁼ preţul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.

Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie.

Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite anumite condiţii:

§ consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-1 cumpăra;

§ consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pe care le are la un

moment dat;

§ consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie, conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor sau în dezacord cu acestea;

§ consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având cunoştinţele, aptitudinle necesare.

Utilitatea se prezintă sub două aspecte:

tehnic –„ utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului economic;

economic- utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului, ci şi raportarea lo la o

trebuinţă a neproducătorului mărfii.

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

v utilitate individuală- reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun economic;

v utilitate marginală:

* reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;

* variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun;

v utilitatea totală

* reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor unei mulţimi de bunuri omogene;

* satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun, într-o

perioadă dată.

Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:

Ø Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun economic o anumită utilitate;

b)consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis utilitatea bunului dorit;

c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui programul de achiziţii.

În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest calcul ori de câte ori face cumpărături.

De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei

ordinale de măsurare a utilităţii.

Ø Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de strictă necesitate, apoi pe cele de lux.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor.

În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.

CONCEPTE DE BAZĂ - TEMA 4

Bunuri economice - ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică astfel:

1. Bunuri materialecare se împart în:

· bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);

· bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.

2. Servicii.

După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:

§ primare - desprinse direct din natură;

§ intermediare - aflate în diferite faze de prelucrare;

§ finale - sunt destinate consumului final.

Bunuri complementare - tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină - automobil).

Bunuri de consum - bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator, pentru a-şi satisface nevoile curente.

Utilitatea cardinală - consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale, fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.

Utilitatea ordinală - consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite bunuri într-o ordine descrescătoare.

Utilitatea marginală - sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi rămâne constant.

5. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

5.1 Sistemul factorilor de producţie

5.1.1Caracterizarea generală a factorilor de producţie

5.1.2 Neofactorii de producţie

5.2 Utilizarea factorilor de producţie

5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie

5.3.1 Eficienţa economică - formele eficienţei economice

Поиск по сайту: