АвтоАвтоматизацияАрхитектураАстрономияАудитБиологияБухгалтерияВоенное делоГенетикаГеографияГеологияГосударствоДомДругоеЖурналистика и СМИИзобретательствоИностранные языкиИнформатикаИскусствоИсторияКомпьютерыКулинарияКультураЛексикологияЛитератураЛогикаМаркетингМатематикаМашиностроениеМедицинаМенеджментМеталлы и СваркаМеханикаМузыкаНаселениеОбразованиеОхрана безопасности жизниОхрана ТрудаПедагогикаПолитикаПравоПриборостроениеПрограммированиеПроизводствоПромышленностьПсихологияРадиоРегилияСвязьСоциологияСпортСтандартизацияСтроительствоТехнологииТорговляТуризмФизикаФизиологияФилософияФинансыХимияХозяйствоЦеннообразованиеЧерчениеЭкологияЭконометрикаЭкономикаЭлектроникаЮриспунденкция

UN ALEXANDRU CEL MARE AL NEOLITICULUI 12 страница

Читайте также:
  1. I. Перевести текст. 1 страница
  2. I. Перевести текст. 10 страница
  3. I. Перевести текст. 11 страница
  4. I. Перевести текст. 2 страница
  5. I. Перевести текст. 3 страница
  6. I. Перевести текст. 4 страница
  7. I. Перевести текст. 5 страница
  8. I. Перевести текст. 6 страница
  9. I. Перевести текст. 7 страница
  10. I. Перевести текст. 8 страница
  11. I. Перевести текст. 9 страница
  12. Il pea.M em u ifJy uK/uu 1 страница

În consecinţă, a decis să zădărnicească profeţia transferând spiritul Romei într-un alt loc şi fondând o nouă capitală. A dezgropat de sub o coloană de porfir Palladium-ul - statuia sculptată de mâna zeiţei Atena care, aşa cum am văzut, fusese adusă din Troia şi pusă la fundaţiile Romei - şi a îngropat-o pe locul oraşului ce avea să primească numele Constantinopol. Palladium-ul a fost aşezat sub aceeaşi coloană de porfir, care era încununată acum de o statuie a zeului Soare cu o coroană, aidoma unui nimb, din cuie luate din adevărata cruce a răstignirii.

Acest simbolism ce încorpora învăţăturile iniţiatice referitoare la zeul Soare putea fi înţeles de iniţiaţii oricărei religii; de aceea este oarecum ironic faptul că sub egida lui Constantin, Biserica a început să reprime învăţăturile de tip iniţiatic şi să le transforme pe cele proprii, exoterice, în dogmă religioasă.

În anul 325, în cadrul Conciliului de la Niceea s-a hotărât care dintre numeroasele evanghelii aflate în circulaţie erau cele adevărate. Totodată, edictele imperiale au interzis practicile păgâne. La ordinele fiilor lui Constantin, femeile şi copiii au fost împărtăşiţi forţat, gurile lor fiind deschise de o maşinărie din lemn, pentru a le fi îndesată înăuntru pâinea sfinţită.

În anul 361, când a venit la putere, nepotul lui Constantin, Iulian, a inversat fluxul intoleranţei religioase. Deoarece fusese elevul filosofului neoplatonician Iamblichus şi înţelegea bine misiunea celui pe care îl numea „zeul cu şapte raze”, el a conferit drepturi egale tuturor supuşilor săi, indiferent de convingerile religioase ale acestora, şi a permis templelor păgâne să-şi deschidă porţile. Iulian a scris o celebră lucrare cu iz polemic împotriva creştinismului îngust, dogmatic, care se dezvoltase în timpul lui Constantin, acesta fiind motivul pentru care autorii creştini de mai târziu I-au supranumit „Apostatul”, termenul definindu-l pe cel ce renunţă la credinţă. Creştinismul, considera el, tindea să nege caracterul real al zeilor pe care el îi întâlnise graţie iniţierii.

Iulian a condus o campanie militară în Persia. Aşa cum grecii asediaseră Troia pentru a obţine controlul asupra cunoştinţelor iniţiatice ascunse, Iulian voia să înţeleagă filosofia secretă a şcolii maniheiste din Persia. Oricum, ştia suficient pentru a-şi da seama că misiunea zeului Soare era ameninţată şi că misterele maniheiste se refereau la războiul dintre Soare şi Ahriman - sau Satan - spiritul materialismului.

Înainte de a-şi putea împlini însă misiunea, Iulian a fost asasinat de un adept al lui Constantin şi o nouă eră a lui Saturn a început, în care adevărata spiritualitate iniţiatică avea să fie cu desăvârşire împinsă în subteranele istoriei, în ilegalitate. Împăratul Teodosius a iniţiat o inflexibilă politică de suprimare a oricăror dezacorduri cu linia imperială privind doctrina creştină. A confiscat proprietăţile „ereticilor” şi le-a preluat templele. Statuile zeiţei Isis i-au fost rededicate Mariei. Panteonul din Roma se remarca printr-o frumuseţe sublimă, cosmică, fără asemănare în rândul bisericilor creştine. Acest templu al tuturor zeilor a fost transformat de Teodosius într-unul al monoteismului.

Totodată, împăratul a închis şcolile misterelor, iar în anul 391 a asediat Serapeum-ul din Alexandria. Această construcţie cu caracter sacru, cu un mare templu închinat lui

Serapis, era una dintre minunile lumii antice. În interior, o statuie a zeului era suspendată de plafon cu ajutorul unui magnet. Existau de asemenea în incintă biblioteci care adăposteau cea mai mare colecţie de cărţi a lumii. Din fericire, multe dintre acestea au fost sustrase înainte ca Serapeum-ul să fie ars până în temelii, statuile sale sacre fiind târâte în stradă.

În cele din urmă, Teodosius şi-a îndreptat atenţia asupra şcolii neoplatoniciene din Alexandria, principala păstrătoare a moştenirii intelectuale a şcolilor misterelor. Principalul reprezentant al neoplatonismului în epocă era o femeie pe nume Hypatia. Fiica unui filosof şi matematician de seamă, învăţase filosofie, matematici, geometrie şi astronomie. Tatăl ei crease o serie de exerciţii prin care trupul fetei să devină un vehicul corespunzător pentru o minte strălucită. Îi plăcea să înoate, să călărească şi să străbată munţii. Era pe cât de inteligentă pe atât de frumoasă şi în scurt timp a devenit celebră pentru inventarea unor instrumente ştiinţifice, unul dintre ele măsurând greutatea specifică a lichidelor. Doar câteva fragmente din scrierile ei s-au păstrat, dar contemporanii ei o considerau una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.

Conferinţele pe care le susţinea atrăgeau un mare număr de participanţi. Familiarizată cu filosofia lui Plotin şi Iamblichus, explica modul în care creştinismul evoluase pornind de la învăţăturile din şcolile misterelor şi susţinea, la fel ca tatăl ei, că nu există nicio tradiţie sau doctrină care să deţină, în exclusivitate, tot adevărul.

Într-o după-amiază a anului 414, când pleca de la o conferinţă, un grup de călugări cu glugi negre au silit-o pe Hypatia să coboare din carul ei, au dezbrăcat-o şi au târât-o pe străzi până la o biserică din apropiere. Acolo, în întunecimea rece, au împins-o spre altar şi, pe fondul mirosului de tămâie, au aruncat o pânză neagră deasupra trupului ei gol şi au sfâşiat-o. După aceea, i-au răzuit cu cochilii de scoici carnea de pe oase şi i-au ars rămăşiţele.

Biserica încerca s-o şteargă pe Hypatia din istorie aşa cum preoţii lui Amon se străduiseră să elimine orice urmă a lui Akhenaton.

Este o tentaţie uşoară aceea de a privi Biserica în ansamblul ei ca opresorul malefic al libertăţii de gândire şi de a idealiza grupările ilegale şi şcolile antinomice de tipul neoplatonicienilor şi gnosticilor. Încă de la începuturile istoriei sale, Biserica a numărat printre liderii săi practicanţi ai magiei negre şi alţi iniţiaţi care au abuzat de puterile lor supranaturale în urmărirea unor ţeluri egoiste. Dar la fel de adevărat - şi poate mai important - este şi faptul că, din vremea Sfinţilor Pavel şi Augustin, marii conducători ai Bisericii au fost iniţiaţi de cel mai înalt nivel, care au încercat să îndrume omenirea conform planului divin descris în cartea de faţă. Ei ştiau că în Occident era necesar ca orice informaţii legate de reîncarnare să fie ascunse. În conformitate cu planul cosmic, Vestul urma să fie leagănul în care avea să se dezvolte sentimentul valorii vieţii umane individuale.

Pe de alta parte, deşi continuaseră activitatea lui Pitagora şi Platon, transpunând în concepte experienţa directă a lumii spirituale, neoplatonicienii păreau să nu fie conştienţi de marea revoluţie produsă în domeniul respectiv. În scrierile lor nu se întrevede nimic din evanghelia iubirii universale propovăduită de Iisus Cristos. În mod similar, accentul gnosticilor asupra experienţei directe, personale, a lumii spirituale - spre deosebire de acceptarea pasivă a dogmelor abstracte - se armoniza cu impulsul introdus de Iisus, dar mulţi dintre adepţii gnosticismului detestau lumea într-un mod ce contravenea misiunii lui Cristos, de a transforma lumea materială. Multe dintre credinţele pe care sectele gnostice le dezvoltaseră pe baza aventurilor trăite în lumea spirituală erau relativ fantastice. Unii dintre ei credeau că Iisus Cristos nu se coborâse într-atât încât să se încarneze într-un trup fizic şi că trăise pe Pământ ca un fel de fantomă; mai mult decât atât, practicau forme bizare şi extreme de mortificare şi dezmăţ ca o modalitate de a-şi amorţi simţurile fizice, dispreţuite, şi de a dobândi acces la lumile spirituale. Unii se expuneau pentru ca şerpii să se târască pe trupul lor gol, alţii beau sânge menstrual spunând „Acesta este sângele lui Cristos”, iar câţiva credeau că magia sexuală va duce la naşterea unor fiinţe divine. Existau şi gnostici care se castrau şi se lăudau: „Eu sunt mai mort decât tine!”

Roma voia să suprime deosebirile doctrinare. Convingerile creştine şi obiectivele morale fuseseră utile pentru Constantin şi Teodosius, care unificaseră şi întăriseră imperiul într-o perioadă în care triburile barbare îl ameninţau la graniţa orientală.

Extinderea continuă a dominaţiei chineze crease un efect de domino în Asia Centrală, care avea efecte şi în Europa. Sub presiunile Orientului îndepărtat, goţii, vizigoţii şi vandalii invadaseră numeroase regiuni ale Europei, ajungând chiar până la Roma, înainte de a bate în retragere. Apoi, în deceniile trei şi patru ale secolului al V-lea, triburile mongole, nomade, au fost unificate sub sceptrul unui mare conducător, Attila Hunul. Acesta a cotropit teritoriile invadate anterior de goţi şi vandali şi a construit un imperiu ce se întindea din stepele Asiei Centrale până în nordul Galliei. Apoi s-a îndreptat spre nordul Italiei şi a atacat Constantinopolul.

Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, a devenit sinonim cu cruzimea, însă un istoric grec pe nume Priscus, care a vizitat tabăra conducătorului hun, conturează o altă imagine a acestuia. Priscus relatează că Attila trăia într-o casă simplă, din lemn lustruit, înconjurată de un fel de gard de asemenea din lemn. Preşuri de lână erau aşternute pe jos, iar Attila - în traducere, literal, „tată mic”, „tătuc”- îşi primea oaspeţii îmbrăcat în veşminte simple, din pânză, fără aur sau pietre preţioase, bea (moderat) dintr-un bol de lemn şi mânca de pe un platou din acelaşi material. Nu a lăsat să se întrevadă nicio emoţie pe parcursul discuţiei, cu excepţia momentului în care a sosit fiul lui cel mic, pe care l-a gâdilat sub bărbie şi l-a privit cu o expresie de mulţumire.

Se spune că, atunci când a cucerit Corintul, cetate creştină, Attila s-a înfuriat văzând câte o prostituată la fiecare colţ de stradă şi le-a dat de ales: se mărită cu unul dintre oamenii lui sau pleacă în exil.

Chiar dacă nu a fost monstrul crud din imaginaţia populară, este adevărat că, dacă ar fi reuşit să distrugă Imperiul Roman, consecinţele asupra evoluţiei conştiinţei umane ar fi fost catastrofale.

Attila era cel mai temut duşman al romanilor; el le interzicea oamenilor săi să trăiască pe teritoriul roman sau să cumpere bunuri romane. Când a invadat teritoriile ocupate de aceştia, a inversat procesul de romanizare, demolând construcţiile romane, şi a luat mii de kilograme de aur din capitala imperiului ca tribut. În anul 452, când Roma însăşi se afla sub presiunea hunilor, împăratul l-a trimis pe Leon, episcopul Romei, să-l întâlnească pe Attila. Cei doi au negociat un acord în virtutea căruia Honoria, fiica împăratului, avea să se mărite cu Attila, aducându-i o dotă de mii de kilograme de aur. Hunul a fost convins că astfel îşi împlinise ambiţia de a cuceri Imperiul Roman şi de a stăpâni lumea.

Attila şi poporul său practicau şamanismul. În toate bătăliile duse, el era îndrumat - înţelept, după cum s-a văzut - de preoţii lui şamani. Groaza stârnită de hoardele hune pornite la luptă era amplificată de urletele câinilor, de zăngănitul armelor, de dangătul clopotelor şi sunetul goarnelor. Toate acestea aveau menirea de a chema în ajutor armatele morţilor, stafiile strămoşilor, pentru a lupta alături de ei. De asemenea, invocau sufletele colective ale animalelor carnivore, lupi şi urşi, cerându-le să intre în trupurile lor şi să le confere puteri supranaturale.

Fiindcă discutăm despre năvălirile barbare dinspre răsărit, este momentul să ne oprim puţin şi să analizăm problema şamanismului. Termenul „şaman” provine dintr-un cuvânt mongol-tungus care înseamnă „cel ce cunoaşte”.

Din vremea năvălirilor barbare până în prezent, şamanii au utilizat o serie de tehnici - Mircea Eliade le numea „tehnici arhaice ale extazului”- menite să le inducă o stare de transă: dansuri şi bătăi ritmice de tobă, respiraţia accelerată, automutilarea, privarea senzorială, deshidratarea, lipsa de somn; la acestea se adăugau ingestia unor plante psihoactive, printre care ayahuasca, ciuperca numită cornu-secarei şi cactusul peyote. Studii recente efectuate, printre alţii, de William Emboden, profesor de biologie la Universitatea Statului California, sugerează că drogurile erau utilizate pentru a induce stări de transă şi în şcolile misterelor - de pildă kykeon -ul la Eleusis şi apa de nufăr albastru luată împreună cu opiu şi rădăcină de mătrăgună în Egiptul antic.

Cercetătorii au izolat recent o enzimă în creier, capabilă să inducă asemenea stări de transă. Studiile par a sugera că 2 din oameni au niveluri cerebrale de dimetil-triptamină suficient de mari pentru a declanşa stări de transă spontane şi involuntare. Se pare de asemenea că acest nivel este mai ridicat până la vârsta adolescenţei, când are loc un proces de cristalizare ce afectează glanda pineală şi funcţia acesteia. Noi, ceilalţi 98, trebuie să apelăm la aceste tehnici străvechi sau la altele similare.

Antropologii au constatat că relatările experienţelor de tip şamanic specifice diverselor culturi indică o succesiune de stadii identice. La început survine o blocare a lumii exterioare, a simţurilor, însoţită de senzaţia unei călătorii în întuneric. Adesea este resimţită o durere puternică, de parcă trupul fizic este dezmembrat.

În al doilea rând, apar o mare de lumini, de cele mai multe ori însoţită de o reţea mobilă de tipare geometrice - matricea.

În a treia etapă, aceste tipare prind formă, de obicei şerpi şi fiinţe pe jumătate oameni, jumătate animale, deseori cu trupuri pliabile şi semitransparente.

În cele din urmă, când transa se destramă, şamanul rămâne cu senzaţia unor puteri supranaturale, cu capacitatea de a tămădui, cunoştinţe despre duşmani, abilitatea de a influenţa telepatic animalele şi cu darul profeţiei.

Toate acestea par a corespunde cu relatările privind iniţierea în şcolile misterelor, despre care am discutat deja. Gregg Jacobs de la Harvard Medical School spunea că „prin utilizarea tehnicilor şamanice ne putem induce puternice stări ancestrale de conştiinţă”.

Dar din punctul de vedere al adepţilor moderni ai ezoterismului, exemplul şamanismului nu ne va ajuta prea mult să înţelegem şcolile misterelor şi societăţile secrete. Multe dintre picturile produse în cadrul culturilor şamanice ca mod de redare a transelor sunt uimitor de frumoase, dar nu oferă o panoramă la fel de vastă şi de impresionantă a lumii spirituale precum cea de pe plafoanele unor temple ca Edfu şi Philae. Mai mult decât atât, fiinţele întâlnite de şamani par a fi de nivel inferior, nicidecum zeii planetari cu care comunicau preoţii din temple.

Prin urmare, după părerea practicanţilor actuali ai ezoterismului, orice tip de şamanism - fie cel din trecut, al hoardelor de huni ori de mongoli, fie cel practicat de sangoma în Africa de Sud astăzi - constituie o degenerare a unei viziuni primordiale odinioară magnifice.

Vedem deci încă o dată că, în cadrul istoriei secrete, totul este invers, cu susul în jos. În istoria convenţională, primele stadii ale religiei au fost marcate de animism şi totemism, dezvoltându-se apoi până la cosmologiile complexe ale marilor civilizaţii antice. Conform istoriei secrete, viziunea primordială a omenirii era una sofisticată, complexă şi extraordinară, abia ulterior degenerând în animism, totemism şi şamanism.

Triburile conduse de Attila practicau un şamanism ce le oferea un acces la lumea spiritelor pe care mulţi clerici i-ar invidia, dar era vorba despre un acces într-o stare atavică. Acesta contravenea impulsului spre evoluţia conştiinţei umane determinat de Pitagora şi Platon, impuls căruia Iisus Cristos şi Sfântul Pavel îi conferiseră o nouă direcţie. Ţelul acestei evoluţii era unul splendid, acela ca oamenii să se poată bucura de forţa şi superioritatea lor intelectuală individuală şi să fie capabili să se deplaseze în mod liber, cu dragoste şi cu forţă, nu doar în lumea materială, ci şi în cea a spiritelor.

Îngerarea halucinogenelor este, desigur, o parte importantă a practicilor şamanice moderne, dar ca modalitate de contactare a lumii spirituale este interzisă de majoritatea reprezentanţilor de seamă ai ezoterismului modern. Scopul pe care ei îl urmăresc este acela de a trăi experienţa lumilor spirituale cu ajutorul facultăţilor intelectuale nestânjenite de nimic, ci chiar accentuate. A pătrunde în lumea spiritelor cu ajutorul drogurilor, pe de altă parte, înseamnă a o face fară pregătirea corespunzătoare şi riscă să deschidă un portal către o dimensiune infernală, care apoi refuză să se mai închidă.

În anul 453, când se pregătea de nunta cu o tânără de neam ales, deşi avea deja sute de soţii, Attila era un bărbat în floarea vârstei şi în plină vigoare, pe punctul de a desăvârşi prăbuşirea Imperiului Roman.

Fragila apariţie timpurie a unui nou stadiu al conştiinţei umane avea să fie însă retezată din rădăcină. A doua zi dimineaţă, Attila a fost găsit mort. Suferise o masivă hemoragie nazală.

„Cred tocmai pentru că este absurd.” Aceste celebre cuvinte ale primului părinte de limbă latină al Bisericii, Tertullian, i-au influenţat pe numeroşi gânditori de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a veacului următor.

Ne putem imagina cât de absurdă trebuie să i se fi părut viaţa unui cetăţean al Imperiului Roman în perioada declinului acestuia. Omul trăia într-o lume lipsită de orice magie, o lume în care marile certitudini spirituale pe care fuseseră fundamentate civilizaţiile antice păreau îndoielnice; ele nu mai corespundeau experienţei lui actuale. Pan murise demult, iar oracolele tăcuseră. Dumnezeu şi zeii păreau a nu fi altceva decât nişte biete idei goale, abstracte, în vreme ce adevărata viaţă ideatică, viguroasă, era dusă pe tărâmul ştiinţei şi tehnologiei, în domeniul teoriilor atomice ale lui Lucretius şi al unor uimitoare proiecte inginereşti - apeducte, sisteme de asanare şi drumuri lungi de mii de kilometri - care se concretizau pretutindeni în jur. Certitudinile spirituale fuseseră înlocuite de realitatea dură, politică şi economică.

Şi totuşi, dacă cetăţeanul în cauză ar fi vrut să asculte de imboldurile spiritului său interior, ar fi putut observa că această măcinare seacă şi mecanică a rotiţelor necesităţii, acest nou mod de a fi al lumii scotea în evidenţă ceva cu totul opus, ceva numit pretutindeni altundeva „calea fără nume”. Dacă acest cetăţean ar fi ales să nu se închidă în faţa ei, ar fi putut sesiza sugestiile venite din partea filoanelor de gândire interioară.

În acest punct critic al existenţei, trecem din epoca şcolilor misterelor în cea a societăţilor secrete, de la cursul istoriei dirijat de elitele politice la ceva mult mai subversiv, venit din subteran. O nouă stare punea stăpânire pe viaţa afectivă a iniţiaţilor, o stare ilustrată de viaţa comediantului lui Dumnezeu, Francisc din Assisi, de bufonii pieselor lui Shakespeare şi în operele uşor moralizatoare ale lui Rabelais, în Călătoriile lui Gulliver, în Alice în Ţara Minunilor sau în lucrările lui Kurt Schwitters.

Ca răspuns la o întrebare referitoare la ce anume înseamnă Zen, un călugăr a ridicat un deget. Un elev din clasă a început să-i maimuţărească şi după aceea, ori de câte ori cineva discuta despre învăţăturile respectivului călugăr, băiatul ridica degetul, în batjocură. La ora următoare de curs însă, călugărul s-a repezit la el şi i-a tăiat degetul cu pricina. Tânărul a luat-o la fugă, ţipând, dar monahul l-a strigat. Băiatul s-a întors şi s-a uitat spre călugăr, iar călugărul, privindu-i fix, a ridicat un deget.

În acea clipă, tânărul a primit iluminarea.

Această conte cruel nu este un episod istoric, ci doar una dintre clasicele fabule Zen, formulate în epoca în care hemoragia nazală l-a răpus pe Attila. Capacitatea de gândire abstractă era în curs de dezvoltare de mai puţin de o mie de ani, inspirată fiind de Pitagora, Confucius şi Socrate. Budismul se răspândise din India în China, odată cu vizita celui de-ai douăzeci şi optulea patriarh budist Bodhidharma. În următoarele două secole, budismul şi taoismul au fuzionat în China, creând o filosofie a iluminării spontane, intuitive, numite teh’an - sau Zen, aşa cum va fi numită ulterior în Japonia.

Teh’an a adus cu ea un nou sentiment prevenitor al limitărilor gândirii abstracte.

Băiatul şi colegii lui s-au străduit în înţeleagă ce voia călugărul să spună. Ni-i putem imagina încreţindu-şi frunţile în încercarea de a dobândi iluminarea pe cale raţională, cu ajutorul creierului. Deodată însă, tânărul poate percepe lumea din perspectiva unei stări alterate de conştiinţă, din punctul de vedere al conştiinţei vegetale care îşi are sediul nu în craniu, ci în zona plexului solar. Prin intermediul acestei conştiinţe vegetale suntem conectaţi, individual, cu toate celelalte fiinţe vii din univers. Conexiunile pot fi imaginate ca nişte lujeri ai marelui copac cosmic, fiecare plex solar fiind o floare a copacului. Privită dintr-un alt unghi, conştiinţa vegetală este de fapt o altă dimensiune, lumea dintre lumi şi poarta către tărâmurile spirituale. Conştiinţa, această „lumină aflată dincolo de lumina intelectului”, pentru a-l cita pe Sfântul Augustin, este cea în care trebuie să se afunde cel ce doreşte să devină iluminat.

Băiatul atinge iluminarea fiindcă din punctul de vedere al acestei forme diferite de conştiinţă, degetul călugărului îi aparţine şi lui în egală măsură. Categoriile filosofice normale ale gândirii raţionale nu pot reda în mod sugestiv această idee.

Hohotele de râs nu pot fi stăpânite atunci când percepem universul cu susul în jos şi cu dosul în afară. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al V-lea, în lume a apărut un nou sens al absurdului şi, de atunci înainte, marii iniţiaţi ai societăţilor secrete, în Occident şi în Orient deopotrivă, vor avea de fiecare dată o „tuşă” de Zen.

Sub conducerea unul lider puternic, Iustinian, Imperiul Bizantin s-a extins, recuperând teritorii de la neamurile barbare. Iustinian a închis şi ultimele şcoli de filosofie elenă, astfel încât maeştrii acestora au plecat în exil, luând cu ei texte precum scrierile lui Aristotel, printre acestea aflându-se şi tratatul său de alchimie, acum pierdut. Mulţi dintre ei au ajuns în Persia, unde regele Chosroes visa să fondeze o mare academie, precum cea care pusese bazele civilizaţiei elene. Într-un tumult intelectual ce includea elemente din neoplatonism, gnosticism şi ermetism, metodologia aristoteliană a fost aplicată deopotrivă lumii materiale şi celor spirituale. Astfel a început epoca de aur a magiei arabe.

Toţi am fost vrăjiţi în copilărie de o imagine sau alta a magiei: duhuri atotputernice, lămpi fermecate şi abracadabra. Aceste poveşti au început să-şi ţeasă influenţa magică asupra istoriei lumii în secolul al VI-lea; circulau atunci zvonuri despre roboţi şi maşini zburătoare, despre comori de aur ce nu se sfârşeau niciodată, despre farmece şi formule magice înscrise în cărţi interzise.

În scurt timp, lumea întreagă a căzut pradă vrăjii Arabiei, pe măsură ce aceste cărţi au fost publicate pretutindeni: cărţi ce conţineau şoapte ale demonilor.


1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 |

Поиск по сайту:



Все материалы представленные на сайте исключительно с целью ознакомления читателями и не преследуют коммерческих целей или нарушение авторских прав. Студалл.Орг (0.01 сек.)